Când am primit primul mail de la Roxana și Mihai, nu am știut, dar ar fi trebuit să îmi fac un ceai (sau un pop-corn) înainte de a deschide mailul lor. Pentru că după citire am avut impresia că am văzut un film, unul bun. Vă invit să faceți cunoștință cu stilul lor unic de a transmite caracterele printre rânduri… din cauza poveștii de dragoste și a detaliilor de cererii în căsătorie :))) și mai ales relația foarte interesantă pe care am citit-o între ei doi… Am fost încântată că a doua oară în viața mea de fotograf am primit câte un mail de la fiecare în parte (mire și mireasă) și multe detalii în povestea trimisă. Am fost pur și simplu încântată de ei doi și îi felicit pentru ceea ce au realizat împreună și pentru nuntă.
.
“Povestea noastră e relativ scurtă comparativ cu a altor cupluri, dar concentrată :-) Ne-am cunoscut în București (eu din Călarasi, el din Slobozia, apropo, județe-rivale hihi), printr-o prietenă comună, în 2011. Nimic spectaculos în afară de faptul ca aparent Mihai se uita peste pozele de pe Facebook ale prietenei mele, m-a identificat într-o poză, a pus degetul pe ecran (Italian mafia style) și a spus “Eu cu ea vreau sa ma întâlnesc”.  Vedeți și voi că nu am avut scăpare :) Revenind, suntem destul de diferiți: eu, fată cuminte, șefă de clasă, career-oriented, super răbdătoare și cu grija să nu rănesc sau deranjez mai pe nimeni niciodată. Mihai, super vorbăreț, spontan (și foarte impulsiv), convingător, puternic. Cum spuneam, relația a fost intensă de la început, frumoasă și tumultoasă pe alocuri, dar cu siguranță memorabilă. Nici un an nu a trecut, iar eu am avut șansa să plec cu firma în Germania (and here I am, still). Așa că, în prezent, universul nostru este alcătuit din Skype, bilete de avion, weekenduri și plânsete de dor din partea mea. După cum vedeți, scriu cam mult… Așa că acum îl voi testa pe Mihai, și o sa îl rog pe el să povestească partea cu cererea și căsătoria, pentru că meritul îi aparține 100%.”
.
“La circa 6 luni de când am cunoscut-o pe Roxana am realizat că este cel mai bun și curat om pe care îl cunosc. Calitățile pe care le-am găsit la ea, sincer nu prea le-am întâlnit la nimeni. Sper să și rămână așa lucrurile, să nu le altereze timpul și mai ales sa nu le alterez eu :)). Bătrân și bolnav cum eram și iubind un om deosebit, m-am trezit cu gândul căsătoriei într-o dimineață și, surprinzător, nu l-am rejectat. M-am pus pe treaba… Știind că îi plac Barcelona și Lisabona, am ales să găsesc întâi locația unde să o cer. După diverse discuții și experiențe, am ales Barcelona, pentru Iunie 2012. Excursia practic a fost achiziționată în Decembrie 2011 și făcută cadou Roxanei de Crăciun, bineînțeles fără a da de înțeles că se va întâmpla ceva extraordinar acolo.
.
Apoi am sunat o prietena creatoare de bijuterii și discutând am ajuns la următoarele chestiuni: ea va crea inelul de logodna (de la faza de desen pana la produsul final, (cred ca de prin Etiopia a venit diamantul). S-a apucat prietena mea și a desenat câteva modele, ba unul chiar l-a făcut din argint ca sa îl vad live. Nu mi-a plăcut nimic și am început sa desenăm amândoi. Pe lângă noi doi, s-a implicat și designer-ul din fosta mea echipa de la job și a venit și el cu idei. Până la urmă, am ajuns la ceva final, sa-i spunem… o lalea. Am adus diamantul, am topit aurul, am creat inelul și l-am pus bine (nu vă mai povestesc cum nu reușeam să îi fur Roxanei un inel, ca să îi iau mărimea, pentru că nu se dezlipea de mine :))))
.
Pentru că nu pot ține un secret, am dat din gură la câteva prietene de-ale ei planul meu cu Barcelona. Apoi, m-am panicat instant că cineva a ciripit și ea se așteaptă, așa că am decis să devansez momentul și Barcelona să rămână un alt plan frumos. Cum în luna mai plecam în vizită la Munchen, am decis să o fac atunci. M-am uitat, împreună cu cea care ne va fi nașă, ce chestiuni interesante sunt în Munchen și în împrejurimi și am găsit locul potrivit: castelul de la Neuschwanstein. I-am sugerat Roxanei că vreau sa îl văd, ea cunoscând pasiunea mea pentru castele, iar ea tocmai se uită pe net și încerca să îmi facă o surpriză rezervând bilete de tren până acolo. Așa că s-a potrivit bine și nu am creat suspiciuni. Am plecat spre Munchen (cu inelul în bagajul de cală – și acum simt emoțiile de când mi-am dat seama că dacă ăla pățește ceva pierd inelul) și am fost foarte cuminte în acele zile, neașteptat de cuminte și bun după cum spune Roxana. Și a venit ziua de vizitat castelul. Am ajuns acolo, am urcat pe jos, am ajuns, am făcut poze, etc… eu am văzut în zare un pod între doi munți, un loc de unde se și vedea castelul în toată splendoarea lui. Așa că am spus Roxanei că vreau să merg acolo și m-am decis că acolo să o cer. Am ajuns la pod… Înainte de ultima curba a drumului care ducea la pod, am scos cutia cu inelul din geantă, fără să vadă Roxana, am băgat-o în buzunar și… ȘOC: acolo era atât de aglomerat că nu puteai să ajungi pe pod, chiar te puteai panica văzând câți oameni se înghesuie și gândindu-te că podul ăla de lemn uscat poate oricând cădea. Aveam cutia în mână când am dat de aglomerație și nu mai reușeam să o bag în pantaloni… un spaniol a văzut, a început să râdă și să spună în spaniolă prietenilor ceva de genul `uita-te la ăla, are un inel`… și era foarte încântat dându-le ălora coate și râzând spre mine. Iar Roxana știe spaniolă. Însă nu a fost atentă, eu le-am făcut ălora semn nervos să tacă și am ajuns până la urmă pe pod. Pod care scârțâia și nu vroiam să stau mult acolo. Băgasem cutia în pantaloni și stăteam cu mâna pe ea (ca deh, așa am învățat în București). Roxana m-a rugat să fac poze eu, pentru că am mână mai lungă și e aglomerat. Am scos mână din buzunar, am împins piciorul în față ca să simt tot timpul cutia și m-am apucat de poze. În 2 minute am terminat și am convins-o să plecăm de acolo.
Acum, eram sincer panicat pentru că încă nu făceam ce îmi propusesem. Roxana a vrut, de dragul meu, să o luăm pe un drum prin pădure. I-am replicat că vreau să mai văd o dată castelul, așa ca să ne întoarcem pe unde am venit. Am ajuns acolo și am rugat-o să mai facem poze pe o platformă care era deasupra prăpastiei. A fost puțin intrigată, pentru că tocmai făcusem poze acolo, însa i-am spus că era ceață dimineață și nu se vedea prea bine… iar acum e lumină mai buna.
.
Ea s-a dus la margine, lângă balustradă, iar eu trebuia să dau aparatul cuiva și să spune acel `Can you please take some pictures for us, please` pe care tot îl spunem în călătorii. Am văzut un cuplu… amândoi pe la 35-40, amândoi cu niște tunuri de aparate. Am zis “Stai să vezi acum poze frate, sunt buni ăștia… aleg gagica, că e mai impresionabilă teoretic…” Și i-am dat doamnei aparatul, spunându-i că am de gând să o cer de nevastă pe domnișoara cu care eram. Femeia nu a înțeles exact, s-a cam blocat… iar eu m-am dus spre Roxana și m-am pus direct în genunchi, cu cutia în mână. Cutie care, cum mulți au pățit, nu prea vroia să se deschidă fix atunci. Evident că aveam vreo 2-3 povești geniale pregătite… emoționante, cuvinte mari, etc… s-au dus toate… și nu am reușit decât să pun oarecum simplu întrebarea. În timpul acesta, genunchiul meu drept se apăsa pe pământ și era exact pe o zona cu multe pietricele… le simțeam în inimă, atât de ascuțită era durerea aia :)) și pentru că Roxana îmi explica cum ca e surprinsă și cu aoleuri… – Am rugat-o să zică orice, numai să mă ridic de pe pietrele alea. A zis DA, DA, DA! Și uite-așa am scăpat de chin. A început însă veselia organizării nunții!!!”
.
Le mulțumesc pentru onoarea de a fi fotograful nunții lor și Bastrâghinei pentru asistență.
.
Cu drag,
Silvia.