Loredana avea 15 ani când George a parcurs holul luuung al bisericii, iar de atunci au mai trecut aproape 15 ani până visul lui George și al Loredanei s-a împlinit: au parcurs holul lung al bisericii ca soț și soție.
.
Loredana vede și acum acel Sabat din iarna lui 1997. Se mutase cu familia de la  Cluj la New York de doi ani. Aștepta ca o adolescentă cuminte  începutul programului de la biserică. Atenția  i-a fost atrasă de un băiat chipeș, cu pas și zâmbet larg. Nu a rezistat să nu întrebe o prietenă: ”Cine este acesta?”  ”Oh!” a răspuns aceasta: ”El este George. Vine doar în vizită la sfârșit de an din Chișinău, dar nu stă aici”. Loredana s-a posomorât înțelegând cât de departe este Chișinău. (Mă bucur că Raluca a știut unde este Republica Moldova cu orașul meu natal – Capitala :))).) George a locuit în Chișinău șapte ani, ca pastor la o biserică Adventistă.  Între timp, inima Loredanei care a tresărit încă din prima clipă, după care a  întârziat să mai bată câteva momente, și-a găsit cu greu liniștea fără el.
.
„Am știut de atunci, chiar dacă aveam doar 15 ani, că acesta este băiatul pentru mine.” În acea zi s-au salutat datorită prietenei Loredanei care i-a introdus și din acel moment nu s-a mai putut gândi la alt băiat.
George: „De când am salutat-o, mi-a plăcut foarte mult numele, dar nu am crezut că poate fi ceva. După două săptămâni am plecat din nou în Moldova și dacă nu ar fi fost mama și bunica, care se rugau pentru mine, pentru o fată credincioasă să mă completeze, nu știu dacă ar fi fost ceva.”
A aflat adresa de mail a Loredanei și așa au început corespondența cu fotografii și mesaje lungi, așteptări și mai lungi și vizite prea scurte și prea rare, o dată pe an.
.
George: ”În 2003 am revenit la New York, de data aceasta fără a mai pleca. Am continuat prietenia noastră, ca amici. La scurt timp mamei mele i-au găsit cancer, iar în 2005 a decedat. Am fost foarte deznădăjduit. Apoi a murit și bunica mea în 2008. Ele doua au fost mamele care m-au crescut. Am simțit că parcă viața mea se termină. Nu am putut găsi nimic fericit în viața mea. Loredana a fost singura care a stat lângă mine și m-a ajutat să trec prin toate. Pot spune că ea este prietena mea cea mai bună.”
.
Loredana: „De când m-am botezat în biserica Adventistă, m-am rugat pentru un semn de la Dumnezeu. Băiatul care este pentru mine îmi va recita versetele din 2 Timotei 4:5-8. Aceasta a fost înainte să îl fi întâlnit pe George și nu am spus nimănui, am păstrat doar pentru mine această rugăciune. Într-o zi a anului 2010, spre surprinderea mea, George mi-a scris în e-mail un verset. Era chiar 2 Timotei 4: 5-8. Eu aproape că uitasem de versetul cerut cu atâția ani în urmă. Dar mi-am amintit în acel moment și mi-a fost și mai clar că George este pentru mine.”
.
George: ”Eu mă rugasem de mult timp ca Domnul să îmi arate dacă Loredana este pentru mine. Cu siguranță că ea este. Nu mă îndoiesc acum cu nimic. Dar, trebuia sa o cer acum oficial sa fim “prieteni”. Așa că, pe 15 Octombrie, 2010, am venit la școala unde Loredana este învățătoare în Long Island, New York. I-am adus un buchet de flori, și am cerut-o oficial sa fim într-o relație de prietenie apropiată. O elevă a și spus tare: “În sfârșit Mrs. Kovacs are un prieten!!!” Apoi, pe 26 Februarie 2012, am dus-o pe Loredana în Corrona Park în Queens unde am îngenunchiat în fața globului, mai bine zis în fața Loredanei, ca să îi cer mâna. I-am oferit un ceas (în loc de inel de logodnă). Îmi doream ca de fiecare dată când vede ceasul să se gândească cât de scump este timpul pe care îl petrecem împreună și totodată timpul în care ne aflăm și să ne motiveze să ne pregătim și să fim gata în fiecare zi pentru revenirea lui Isus Cristos, mântuitorul nostru.”
.
În același an, pe 1 Iulie 2012, George și Loredana au devenit soț și soție. Au avut multe experiențe cu Dumnezeu și aceasta i-a apropiat și mai mult și sunt deplin încredințată că sunt creați unul pentru celălalt și Dumnezeu le-a unit viețile.
Loredana: “Eu am știut de la început, de când am avut 15 ani, că George va fi soțul meu și pot afirma că fiecare lucru bun merită să îl aștepți, căci Dumnezeu are un plan pentru fiecare”.

Din acest plan extraordinar am ajuns și eu să fac parte prin invitația lor de a le fi alături la nuntă. A început totul printr-un mail frumos, continuat de visul de a vedea New York-ul cu toate locurile văzute în filme și la știri. Avionul se apropia de mușuroiul cel mai populat al SUA iar în urechile mele răsuna Frank Sinatra (New York). Am cutreierat marele oraș cu foștii mei miri (Lisa & Cipi).  Sunt MULTE, FOARTE MULTE de spus despre orașul care nu doarme, la propriu, (nu doar vara, ca la Români ci și iarna :)) mai ales în Time Square, unde se circulă ca în metrou la orele de vârf. Manhattan cu toate frumusețile lui, Grand Central Terminal (nu știu de ce, m-a dus cu gândul la Madagascar). Central Park, amețitor de verde și curat, iar vederea de pe Rockfeller Center impresionează în fiecare direcție.  Clădirile din jur par cocoțate care mai de care  străpungând norii și declarând progresul arhitectural modern ce îl cuprinde pe cel vechi scoțând în evidență valoarea acestuia. Călcând pe acoperișul vestitei clădiri, mi-am amintit de etajul 69 și celebra grindă pe care odinioară prânzeau 11 muncitori fără echipamente de siguranță… Lunch Atop a Skyscraper, c.1932 de Charles C. Ebbets. Nici măcar nu erau părinții mei în planurile bunicilor… unde eram eu în 1932?  M-am gândit cum o fi să te știi autorul acelei fotografii celebre? Cum e să faci istoria? Și în acel moment, în timp ce încercam să deslușesc Liberty Island, cu gândul la ideea că nu se mai poate vedea World Trade Center, am realizat zâmbind că noi toți facem istoria. O scriem împreună, literă cu literă. Cuvânt cu cuvânt. Unii reușesc să pună amprenta (bună sau rea) în paragrafe întregi sau monopolizând capitole. Eu fac istoria !!! Eu prind istoria celor în viețile cărora mă implic. Ei fac istoria în viața mea prin invitația la o nuntă. Și cât de multe se pot schimba de la o experiență la alta, acceptând sau nu ceva. Ce plăcut este să privești în spate amintindu-ți de fiecare moment privind în fotografii. Loredana & George s-a apucat să scrie istoria vieții lor împreună și pot să vă spun că la capitolul „Luna de Miere” au dedicat 40 de zile și 40 de nopți prin Key West, Florida, Bahamas și Niagara Falls… Asta da Lună de Miere, nu?
.
Ei dar nunta, nuntă a fost de toată frumusețea!  Cu lacrimile celor dragi! Emoțiile Loredanei și ale lui George resimțite în tremur de genunchi :)). Atmosfera a fost animată din plin de elevii de la școală. Biserica elegantă și frumoasă a oficiat în sfârșit înaintea lui Dumnezeu pasul așteptat de atâția ani! Acolo și-au făcut cadou câte un ceas, un simbol în căsnicie care mereu le va aminti de legământul lor. Am mers după aceasta spre școală, unde Loredana și-a dorit neapărat fotografii cu elevii chiar în clasa lor. Bineînțeles că de emoții a uitat mireasa de codul de la alarmă așa că am fost imediat felicitați de polițiștii veniți la fața locului pentru a afla cine sparge școala ziua-n amiaza mare :))
Am mers după aceasta la restaurant. Multă muzică, dedicații și jocuri. Un joc mai neobișnuit pentru România: Mirele și mireasa primesc câte o farfurie, și se dă startul la concursul cine adună mai mulți bani în timpul unei melodii vesele. Să mai vă spun ca Loredana a câștigat concursul? Loredana și-a aruncat buchetul iar George a aruncat portmoneul cu mesajul: Banii nu aduc fericirea și inima nu trebuie să îți fie legată de aceștia. „Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul?” a spus George explicând băieților gata să prindă portmoneul că de fiecare dată când vor privi banii să își amintească de faptul că aceștia nu sunt cei mai importanți în viață. Multe gânduri frumoase, cântări vesele și multă, multă bucurie pentru miri.
.
Mulțumesc pentru onoarea de a fi fotograful nunții voastre și Mihaelei pentru asistență.
.
Cu drag,
Silvia.