sex dating in belleville illinois chatroulette easy dirty telegu sex chatroll com no account needed for flirt 4free

Alina & Robert: Zaragoza, ES

11 July 2016 - Nunta

Alina-&-Robert-Cover

Se spune că pe vremuri Zaragoza era păzită de 7 porți bine încuiate pentru a păzi cetatea. Nu era ușor de cucerit orașul. Se pare că și lui Robert i-au trebuit 7 ani pentru ca Alina să îi aparțină în întregime, irevocabil, pentru toată viață a lui. Totul a început în România, în 2005 când Alina și Robert (fiecare cu familia lui) au decis să revadă plaiurile natale în vacanță. Ambii născuți în România, dar familia lui Robert s-a mutat în Canada când el avea 4 ani, iar familia Alinei s-a mutat  în Spania în anul 2001. Alina, lenevind în haine de casă, încă analiza cum are să fie acea zi fără a presimți că acea vară îi va schimba viitorul…
“Îmi amintesc cum înainte să ne cunoaștem, la cei 17 ani pe care-i aveam atunci, m-am rugat pentru prima dată serios și sincer pentru ca Dumnezeu să fie cel care să scrie o poveste de dragoste pentru mine, o poveste care să fie exact așa cum dorește El. Și acum privind în urmă îmi dau seama ca răspunsul a venit imediat.”
Tatăl lui Robert și tatăl Alinei au copilărit împreună, așa că s-au bucurat foarte mult când s-au reîntâlnit  în acea dimineață de august. Atunci, când tatăl Alinei a strigat-o să iasă afară pentru a cunoaște pe cineva, s-au văzut și Alina cu Robert pentru prima dată, iar Alina povestește roșind că s-a făcut mică de tot când privirile ei le-au întâlnit pe ale lui Robert.
Alina: “Nu eram nicicum îmbrăcată pentru a primi musafiri, mai ales pe un așa băiat chipeș cu zâmbet atrăgător… voiam să fug în casă să mă ascund :))”

Robert: “Nici să mă bați nu îmi amintesc ce purta Alina în acea zi. Nu am putut să văd nimic decât chipul ei senin, o privire amețitoare și un zâmbet modest care m-a cucerit…”
Memorabile în acea întâlnire au fost cuvintele tatălui Alinei care glumeț de felul lui a spus: „Gelu, văd ca tu ai un băiat frumos, eu am o fată… Cine știe, poate ne facem cuscri într-o zi!” Dacă ar fi știut el ce avea să urmeze… ;)).
O săptămână mai târziu când Robert a plecat înapoi în Canada au știut amândoi că ceva special avusese loc în inimile lor. Alina-Robert: “Timpul a trecut și ne-am mai întâlnit abia în 2009 când el a venit în Spania pentru un an, și de atunci pana în prezent am văzut cum Dumnezeu a lucrat cu putere pentru noi, vorbindu-ne în felurite moduri,  „despărțind mările” pentru noi, răspunzându-ne la întrebări. Unul dintre multele indicii deosebite pentru noi a fost în martie 2011 când a venit din nou în Spania special pentru a înțelege dacă trebuie sa continuăm cu relația într-o direcție cu perspective spre viitor. Amândoi ne-am rugat mult și am postit după care Robert mi-a spus: „Știi, am pus un semn, ca să știm ce trebuie să facem, dar deocamdată nu o să-ți spun care este.” Am acceptat și am așteptat cu nerăbdare, poate, poate o sa aflu și eu despre ce era vorba. Nu am aflat nimic nici a doua zi, nici celelalte zile…, totuși nu înțelegeam deloc de ce în fiecare zi Robert mă întreba: „Crezi că azi o să plouă?” Iar eu nefericită spuneam: „Se poate, dar dacă e asa nu putem să vizităm nici azi ceea ce ne-am propus.” Asta s-a întâmplat aproape în fiecare zi. Și a plouat aproape în fiecare zi! Pentru ultima zi pe care am petrecu-o amândoi înainte ca el sa se întoarcă în Canada, prognoza era bună! În sfârșit vreme frumoasă ! mi-am spus… și totuși… a început din nou să plouă. După amiază am ieșit în oraș să facem cumpărături dar Robert se uita mereu la cer și întreba „Tu vezi vre-un curcubeu?” La care eu spuneam :” Nu,  hai să intrăm și în magazinul ăsta”. Ei bine spre sfârșitul zilei, când mai era doar foarte puțin până la apusul soarelui, am văzut cum băiatul meu s-a oprit în mijlocul străzii uitându-se spre cer. Chiar a început să facă și poze. M-am uitat și eu și am văzut un frumos curcubeu. M-am uitat și la el și am văzut că zâmbea plin de uimire. Dar n-am înțeles…n-am înțeles decât atunci când 20 de minute mai târziu, în autobuz, Robert mi-a spus: „ Știi, am primit semnul…!” E minunat felul în care Dumnezeu a lucrat și lucrează pentru relația noastră.
În anul nunții, 2012, s-au împlinit 7 ani de când ne-am cunoscut. Nu suntem superstițioși și nu credem nici în noroc, nici în ghinion, dar ne place șaptele pentru că o maaare parte din  povestea noastră are ceva de-a face cu aceasta cifră. Când ne-am reîntâlnit după 5 ani, am cumpărat pentru Robert un mic breloc care avea 7 cheițe de tip vechi, reprezentând cheile de la porțile orașului Zaragoza. Am vrut să aibă o mică amintire din acest loc. El a păstrat cu mult drag cadoașul, și pe măsură ce legătură dintre noi s-a făcut mai puternică am atribuit fiecărei cheițe o etapă din relația noastră. Am început de la ziua în care ne-am cunoscut și am continuat cu fiecare “eveniment cheie” până la ziua nunții. La rândul meu am primit și eu o cheiță mică și drăguță pe un 7 iulie, la 7 seara când Robert m-a întrebat dacă vreau să fiu prietena lui pentru ca într-o zi să fiu soția lui. Din cauza aceasta și cheile și cifra șapte sunt speciale pentru noi.”

Acestea sunt doar câteva detalii dintr-o poveste luuungă și frumoasă. Și pentru că textul este luuung nu cred că mai aveți timp sau chef să citiți despre cum am petrecut peste 12 ore pe ulițile caniculare ale orașului… Cum tatăl lui Robert, cumva din greșeală s-a pierdut de grupul care trebuia să ajungă la locația cununiei (vreo 60 km de oraș). Rapid, am decis că tatăl poate să ia locul meu în mașină. Și pentru că Alina cu Robert aveau nevoie și de tata și de fotograf la cununie, eu mi-am făcut loc sub rochia miresei (care stătea pe scaunul din față) și așa acoperită de dantelă și râsete am ajuns la locația superbă râzând și imaginându-ne replici în caz că ne oprea poliția :)).
În bătaia ventilatoarelor și a melodiilor de nuntă, Alina și Robert și-au spus jurămintele însoțite de lacrimi și hohote de râs – la una din replicile lui Robert, care trebuia să sune ceva de genul “… promit să rămân alături…” Robert (a cărui Română este mai mult din amintiri decât practicată) a spus emoționat cu uimire în voce și o urmă de întrebare “… promit să fiu Român alături ? …” În acele momente mi-a trebuit concentrare maximă pentru că îmi tremura mâinile de râs =)) A fost nemaipomenit și atmosfera în râsete și voie bună a continuat și la restaurant, ca să nu mai povestesc despre cei mai veseli cavaleri de onoare !!!
Le mulțumesc  pentru onoarea de a le fi fotograful nunții (și pentru încrederea lui Robert să mă lase sub rochia Alinei :))) și Florei pentru asistență.
Cu drag,
Silvia.