După 12 ani de studii în domeniul Artei (liceu şi academie), plus 5 ani de lucru în grafică și animație în firme de design, am ales ca profesie si pasiune fotografia. Mai bine zis încă în clasa a 5-a am primit cadou primul meu aparat foto pe film. La academie, eram obișnuit să pictez un portret timp de 40 ore, adică 2 săptămâni. Începeam cu schițe şi finalizând tabloul cu atenție la fiecare detaliu. La fel și fotografia, măcar că se naște cu viteza luminii, e nevoie de multă inspirație și răbdare la prelucrarea ei creativă.  Atunci când tratezi fiecare fotografie în mod unic, prelucrat artistic, oamenii nu vor mai vorbi despre tine ca de “fotograf”, ci ca despre un “artist”.

. M-am născut în 29 Aprilie 1982 și am copilărit în cel mai alb oraș al Moldovei – Chișinău, deci sunt „Republican” :) În 25 aprilie 2004 m-am căsătorit cu cea mai frumoasă ființa de pe pământ, binecuvântarea vieții mele – Silvia. Exact peste un an, pe 20 mai 2005, ea mi-a născut cel mai dulce baby din lume – David. În 2005, am acceptat invitația să lucrăm în București, Mega-Oraș unde te simți mic (oricare ar fi măsura hainelor ;). Din fericire pentru noi, am găsit acolo multi prieteni și orașul nu ni se mai părea atât de mare. Acolo am pus baza la Creative Photography. Am deschis și un studio-foto. Tot din București luam ca destinație orice alt oraș unde eram invitat la nunti ca foto-jurnalist. În 2009 ne-am mutat din București, pentru un aer mai curat și un loc mai liniștit, alegând ca destinație orașul Arad și comunitatea – Metanoia ca biserică. Comunitatea celor mai extraordinari oameni ce am întâlnit vreo data! De ce am plecat din București ?- Capitală Europeană și orașul tuturor posibilităților? Voi scrie numai un motiv: David, pruncul nostru. În 3 ani nu a reușit să se acomodeze poluarea Mega Orașului. Am încercat de toate – tratamente medicamentoase puternice, chirie scumpă în zonă verde. Efect – zero. Numai ieșirea din București la aer curat făcea minuni. Însă odată cu revenirea în București, reveneau și problemele de sănătate.

. Ultimul capitol din povestea noastra ar fi vizita noastră în SUA la sfârșitul lui 2008. Punctul culminant al deciziei de a pleca din București. Pădurile și atitudinea oamenilor de oriunde – acestea ar fi două lucruri care îmi vin în minte atunci când mă gândesc la America. În zonele vizitate de noi, păduri lipseau doar acolo unde sunt construite drumuri sau case în rest totul verde. Praf nu am văzut de loc cât timp am stat acolo, probabil este strâns cu grijă și păstrat la vreo-un muzeu local și introdus în Cartea Roșie fiind pe cale de dispariție :))))) Ooo, da – un exemplu! Am cumpărat acolo într-o zi ploioasă bocanci, pentru că pantofii mei erau uzi. După 24 de ore de “test drive” am înțeles că nu sunt super comozi și m-am dus, ca orice american în aceeași situație, să îi returnez. Am mai zis că ploua, da? Ok! Şi chiar umblasem câțiva kilometri buni cu ei ;) Când am ajuns cu ei înapoi la supermarket talpa arăta de parcă nici nu ieșisem cu ei din magazin! După 3 ani de viața în București, nu mi-a venit să cred! Acum despre oameni – albi, galbeni, roșii și negri. Când te văd, îți zâmbesc de parcă ești prietenul lor de-o viața și nu se opresc la aceasta. În prima seară am obosit să răspundem fiecăruia că suntem bine, că și noi suntem bucuroși să-i vedem (prima dată în viața) că ne descurcăm și nu avem nevoie de ajutor. Nu mai vorbesc de faptul că-și cereau iertare ori de câte ori erai în calea lor. Stați că nu e tot! Ce credeți că face un american pe care îl întrebi cum să ajungi undeva? Îți spune: ”urcă în mașina și mergi după mine să-ți arăt, că altfel te pierzi” :)) Nu, încă nu am terminat! Știți cu ce se ocupă acolo “police officers” când Nu sunt pe urmele bandiților? Îți aduc benzină dacă ai rămas fără, îți ajuta sa schimbi cauciucul spart dacă nu poți singur, sau te tractează (gratuit) la un ”car service” dacă e ceva mai grav. De Thanks giving’s Day distribuie mâncarea oferită de alți americani pentru familii mai sărace, cu mulți copii, ca și aceștia să se bucure de sărbători. Când am văzut toate acestea, în lumea în care ne-am aciuat, Silvia și eu, am înțeles că era exact de aceasta aveam nevoie.

. A fost un timp mult așteptat pentru meditație și reîncărcare a bateriilor pentru amândoi, după un an greu în care am lucrat câte 16-20 ore pe zi. Eram așa de obosiți încât, atunci când am plecat spre aeroportul din București, nici nu am luat camera foto cu noi. Nu credeam că voi zice asta vreo dată, dar nu am mai vrut să simt în mâinile mele greutatea aparatului foto măcar o lună! Nici aparatul de buzunar nu l-am scos mai mult de 2-3 ori. Am vrut să putem sta toată ziua pe plajă fără a face ceva, ca apoi să petrecem ore în sir în librării, citind în limba de origine despre revoluția fotografică ce a luat naștere prin acești oameni acum 30 ani.  Acel “Weding Photojurnalism” care încet a ajuns și în România. De aceea, jumătate din greutatea bagajului la întoarcere au fost cărți și rame foto :D

. O lună de zile, 2000 km. De la Miami , FL  (în decembrie am înotat în ocean), până la Boon, NC (unde apa îngheța curgând de pe stânci)… Și bineînțeles Hickory – orășelul cu cea mai mare densitate a bisericilor pe metru pătrat. Uneori sunt chiar câte trei la aceeași intersecție și nu au locuri libere de parcare duminica. Aici ne-am simțit cel mai mult ca acasă, în jurul prietenilor.

. Totul a zburat ca o zi, parcă mai ieri am urcat în avion cu destinația Washington, și azi am aterizat în Otopeni…. plouă ;-)

. Multe se înțeleg prin comparație și când ai cu ce compara, devine evident…

P.S. Toate realizările noastre, atât cele din trecut, cât și cele din prezent, nu ne aparțin noua, ci Domnului și Salvatorului nostru –        Isus Cristos.

. Numai Lui îi aparține viața mea, de la El vin toate binecuvântările, El îmi dă visuri și tot El le duce la împlinire.

. Succesele mele nu au nimic de-a face cu mine, ci sunt reflectarea voii Lui în viața mea.